În primul rând, titlul e în strânsă legătură cu conţinutul acestui post(fie el singurul de genul ăsta), deşi recunosc că mă cam îndoiesc de picurii ăştia care-mi sună în cap şi sună, sună, sună strigându-mi "scrie un fic, scrie un fic". People, am încercat să îi înlătur doar că ăştia nu vor să înceteze.
În al doilea rând am nevoie de voi. Ok... am nevoie de o părere. Uite, mi-am făcut un alt blog destinat acestei chestii care mă bântuie şi mă sâcâie. Vreau doar o mică părere, mă, una mică, de fapt ce să mai, un "da" sau un "nu" ca să nu vă amorţească degeţelele. Să îl scriu sau să nu îl scriu? Şi dacă sunteţi sceptici uitaţi aici.
În acel moment picurii de confuzie şi teamă ce îmi erau suspendaţi de genele false obligându-mi pleoapele să se închidă,mi-au dat pace. A rămas dragostea călduţă pentru umbrele mişcătoare tresărite vesel de luminile marelui oraş.Am constat atunci, că nevoia de a visa s-a spulberat.Visele ce-mi pâlpâiau colţişoare ascunse au devenit realitate. A fost mult de muncă, dar am reuşit. Am ajuns la apogeul cairierei indiferent câte suişuri şi coborâşuri am întâmpinat. Iată-l! New Yorkul. Îmi este la picioare. Nu îmi mai doresc nimic. E lucrul minunat pentru care am trudit atâţia ani de zile,fiecare minuţel... E... atât de real.
Clipesc.
Stând în felul acesta, simţind căldura degetelor lui Ian pe pielea netedă a braţului meu am întors capul în zona slab atinsă de lumină.A fost oarecum bizar cum zgomotul mulţimii s-a intensificat, în consecinţă crescând enervant numărul de decibeli.Dar totuşi am întors discret capul spre Fordul care încă torcea silenţios în dreptunghiul colorat.Mai că îmi venea să ţip de entuziasm aşa că mi-am înfipt unghiile în carne.
Omul care a coborât...aş fi jurat că mi-a ridicat fiori din vârful degetelor de la picioare până în creştetul capului. Omul ăla... aş fi jurat că... aş fi jurat că mă va face să devin nebună.Nebună de legat.
Încă o mică întrebare: Vă place Ian Somerhalder, nu? Pentru că dacă da...
Apropo, am scris aici două strofe dacă vă interesează, e parte dintr-o poezie de care m-am apucat recent : Arzând.
22 : 48. Închid ochii. Hmm, da. Linişte. Zău că iubesc Bucureştiul noaptea. Dacă ieşi acum afară tumultul e liniştit, nu ca dimineaţă în dezmorţeala aia traumatizantă. Şi dacă aşa e la dezmorţeală nu vreau să mă gândesc cum e mai încolo. Aşa, închideam ochii, asta făceam. Dar apoi trece clipa şi sunt nevoită să îi deschid şi să fixez limitele dormitorului meu. Drăguţă camera, păcat că nu mi-a mai permis timpul să o admir cum făceam în timpul zilelor ălora goale dar semnificative de vară,păcat că nu mi-a mai permis timpul să scriu poveşti stupide. Nu e o scuză, e o... nu e nimic. Dacă mi-aţi vedea faţa în clipa asta, v-aţi amuza teribil. Sunt total dezorientată, nu cred că am mai spus ceva concret de mult, mă refer la ceva gen "asta e, aici e şi pace". Presupun că n-are importanţă.
Bună! Îmi cer scuze pentru absenţa din ultima vreme. Am avut defapt, o stare destul de proastă ca să scriu dar în cele din urmă m-am hotărât să pun mâna pe stilou şi să fac un post scurt.
Ieri dimineaţă eram în autocar şi vremea era super. Am realizat atunci că vacanţa e pe sfârşite şi m-am temut că ar fi nedrept să se întunece deodată şi să realizez în cel de-al doisprezecelea ceas că în această vară nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus. Mi-am imaginat camera mea, căci urma să mă întorc acasă după o...călătorie, şi ştiu că am pe birou un calendar drăguţ pe care obişnuiam la început, adică prin iunie să planific diverse activităţi, să bifez, să însemnez. Se pare că şirul s-a pierdut mult prea repede.Şi calendarul, şi activităţile, şi tot. : ) ) Mă rog, nu ştiu de ce am scris asta, am simţit că trebuie să o fac.