Dincolo de balustrada de piatră a terasei, luna începe să răsară printre brazi. El poate vedea şi acum limpede scena.Imaginea din amintire nu are contur ceţos.Nu-i scapă niciun amănunt din vedere.Are doar vaga impresie că priveşte reproducerea perfectă a oamenilor şi faptelor din acea zi. Cu capul înălţat într-o atitudine condescendentă, pe buze îi mai flutură încă un zâmbet ce te duce cu gândul la un număr infinit de dimensiuni, o necontenită mişcare de evadare din fluidul insondabil şi imprevizibil :mintea îl poartă pe căi întortocheate ce se împletesc frenetic cu viaţa şi moartea şi se zbat tulburător pe poteca infinită a celui de-al doisprezecelea ceas.
Nimic mai mult decât o expresie nu-ţi înfăţişează modul în care un om îşi percepe propriile acţiuni.Însă nu-i poţi declara atitudinea.Ce te opreşte ? Ce e în mintea ce se frământă îndărătul acestei măşti ?
Pendula bate ora două. Un sunet subţire, domol şi enervant, şubred sub consistenţa sălii în care se joacă scena.El rămâne o clipă afară, unde frunzele agăţătoare sclipesc ca nişte lumânări electrice şi tremură în aplicele lor transparente. Spânzurat de aer, s-ar agăţa de-o rază căci e un visător.
Sprijinit într-un cot, o privea cum doarme.Parcă suferă cu buzele reci întredeschise şi pleoapele plisate ca o perdea întinsă cu încăpăţânare asupra realităţii.Braţul i se întinde pentru a arunca departe obiectul compromiţător.Rămâne cu capul în palme şii încearcă să reflecteze.Flăcările mici, albastre dansează în cenuşiul ochilor lui ca şi cum ar fi scăpărat un chibrit, apoi ar fi aprins gazul.
Încet, să n-o trezească pe ea , ia revolverul de pe măsuţă, cu inima strânsă că ar putea-o răni şi uşa se închide cu un scârţâit molcom.Durerea l-a făcut să-şi piardă minţile.Totul se învârte cu el. "Nu e momentul să plângi,micuţo. Totul se va termina în curând."Ridică revolverul şi priveşte prin orificiul negru, de unde moartea iese invizibilă şi solemnă. Ceva încearcă să prindă rădăcini în mintea şi sufletul lui.Să fie fericire sau tristeţe ? Ba o ameţeală vag greţoasă ce se răsfrânge lent.Gândul se răstoarnă.Atunci el a tras. El a omorât copiii care dormeau. În întunericul nopţii, vinovăţia se şterge. Sufletele morţilor îşi găsesc culcuş de veci.
- Culcuş de veci, repetă el cu scântei pe buze. O căldură plăcută se degajă din trupul soţiei lui. Ceva pur şi etern, dincolo de cuvinte.Inconştient el mormăie.
"Dormi dragostea mea.Nu îţi fie teamă, am aranjat totul. Nu va mai fi coşmarul. Nu va mai fi nimic." Urlă din toată puterea fără ca vreun sunet să iasă dintre buze.
Atât de multe siluete şi-au făcut intrarea în cameră că nu mai ştie. A apăsat pe trăgaci în timp ce ţipetele au umplut încăperea în liniştea dimineţii.
Ele se trântesc puternic, răsunând tot mai profund. Rezistă greu. Pare că e singur.Avocatul lui e disperat. Nu mai protestează. Nu-l mai apără. În sală e linişte. Imaginea, acoperită de sânge închegat se perindă cu un zgomot de uşi trântite.
- O recunoşti ?
Izbucneşte în hohote de plâns.
- Nu! Nu! Nu!
Este dus în altă parte. Examinat. Readus. Acum este privit solemn.
- Povesteşte-mi ce te tulbură. Ce ai văzut acolo ?
Toate uşile sunt închise. E o prea apăsătoare linişte.Pieptul i se taie la rostirea cuvântului "nu". Ezită.
- Domnule judecător, spune el cu vocea stinsă. Sunt vinovat de moartea soţiei mele.A fost singurul mijloc de a plăti preţul corect. Nu ştiu cine a spus că doar morţii pot vedea sfârşitul războiului. Eu l-am văzut. Întrebarea este... Pot trăi din nou ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu