Am rămas în felul acesta cea mai mare parte a timpului,evitând să ridic privirea din carte deşi conştientă că nu citeam...
Trebuie să refac multe la viaţa mea, trebuie să o fac să revină la normal.Dar unde e normalitatea?Stau şi mă întreb dacă a existat vreodată.
"A trecut mai bine de o săptămână", mi-am mai spus eu uitându-mă în gol pe pagina total abstractă. Afară era frig şi îl aşteptam pe D. de mai bine de zece minute.Eram sigură că atunci când va veni el senzaţia asta de nesiguranţă o să dispară şi o să dispară tot pentru că de câte ori ne uităm unul la altul am senzaţia că eu joc rolul lui Eve şi el se transpune minunat în rolul lui Caleb. Evident, e închipuirea mea şi prefer să nu intervin prea mult asupra ei.Unele lucruri nu trebuiesc schimbate.
Nu mă gândeam că nu l-am mai văzut pe el de o săptămână (actually we spent a sleepless night toghether) ci mă frământa faptul că nu am mai scris ca înainte.Că nu am mai scris nimic de o săptămână.Nu ştiu dacă am menţionat, dar mă simt încărcată din punct de vedere emoţional dacă nu scriu într-un interval de timp regulat, iar după ce o fac, sunt convinsă că maldărul ăsta de griji şi probleme şi închipuiri întunecate dispare subit.
Nu ştiu când a venit David, nu-mi amintesc prea bine.Stătea chiar în faţa mea cochetând cu stiloul între degete, mimând un fumat tactios.Şi-acum mă întreb de unde îşi dă seama de starea pe care o am de parcă mă cunoaşte mai bine ca mama.Asta n-are importanţă.Defapt nici nu ştiu de ce scriu acum lucrul ăsta, simt doar că aşa trebuie, ca şi cum e cea mai corectă chestie pe care o pot face.
N-a mers prea bine cu gluma de început.N-am râs şi totuşi el a ştiut că e amuzant. Şi-apoi m-am trezit că îi spun tot felul de motive şi nebunii care mă frământă, aşa din senin, fără să găsesc un echilibru firesc între ele. I-am spus că am multe pe cap şi nu pot să fac faţă şi câteodată am impresia că nu se pot rezolva, că orice efort e hopeless, că nu există persoană cu care să nu desfăşor cel puţin un mic conflict ş.a.m.d. şi nu există persoană care să vrea să asculte."Dar eu ascult şi eu sunt aici", a răspuns el.Şi apoi a venit şi continuarea. " Nu e nimic ce nu poţi să faci atâta timp cât îţi doreşti." Aproape că mă buşise şi plânsul şi râsul. "Ce vreau să fac? " Stăteam la masa aia complet debusolată cu o carte în braţe şi câteva coli peste care vărsasem cafea. Zău?! " Miri, ce vezi ? Crezi că poţi să scrii ce vezi?"
Îl vedeam pe el. Nu sunt nebună, nici îndrăgostită până peste urechi, doar că aş fi putut să stau acolo muuult timp şi să scriu ce văd. Vedeam multe.Câteodată mă gândesc că exagerez cu perspectiva din care privesc lumea, mai ales lucrurile mărunte, dar de data aceasta aveam nevoie de ea.
"Nu cred că pot să scriu ce văd", am răspuns.Dar cred că ţie îţi datorez mai mult decât primele 10 capitole atunci când am s-o fac, nu am continuat spunând şi asta."Găsim noi ceva, nu? ca băieţii : ) )" ←(my awesome boyfriend ♥)
Am în minte o poveste.Una frumoasă, plină de dragoste,suspans, dar şi groază şi mister.Am scris puţin din ea dar mi-e frică să postez.
Ce urmează să fac? S-o păstrez, s-o şterg, să... o aşez într-o pagină velină şi să o abandonez aşa cum am făcut şi cu celelalte? Vreau să scriu ceva grozav, ceva cu adevărat bun.Ceva care, dac-o să se întrerupă brusc, să îi fie simţită lipsa. Nu doar de dragul de a scrie.Ceva care să conteze.
Ce o să se întâmple cu blogul ăsta?
Mulţumesc pentru timpul acordat.Înţeleg că unii consideră complicat ceea ce am scris mai sus şi sunt conştientă că sunt şi eu o fire complicată.Anyway, dacă aţi citit prima şi ultima frază sunt mulţumită.Restul e pointless. Şi uite aşa s-a mai dus o zi care se termină în "-less".
