03 - Evadarea

Capitolul 03 - Evadarea

Ziua întâi

Am fixat limitele mici ale dormitorului meu şi zgârieturile profunde de pe braţe şi mâini.Durerea de cap care pulsa m-a făcut să mă simt ameţită şi muşchii mei erau încordaţi. Fulgerări reci şi calde m-au lovit, ca şi cum aş fi avut un buton de pornire/oprire cu care un copil s-ar fi jucat.

Peste tot în cameră, o tavă argintie din metal,cu fulgi de ovăz era împrăştiată pe perete şi de-a lungul podelei, rezultatul unei izbucniri anterioare cu Jenna. Nimeni nu a venit să cureţe încă probabil pentru că nu au dorit o întâlnire cu mine, dar mizeria n-a făcut decât să mă enerveze mai mult.

Uneori m-am trezit furioasă şi ostilă, alteori am fost mai deprimată decât mi-am imaginat vreodată.

Aveam nevoie să mă droghez.Asta era pe linia de jos. Au fost mai bine de 48 de ore de ultima oară şi am fost convinsă că aveam să mor dacă nu voi trage în curând.

Cineva a bătut la uşă, iar sunetul a fost ca un ecou în mintea mea, m-a provocat să gem şi să mă ghemuiesc jos, în colţul camerei, cuprinzându-mi faţa în mâini.

Uşa metalică s-a deschis şi am auzit vocea Jennei :

-Elena, este aproape amiază. ştiu că nu ţi-a fost foame dimineaţă dar n-ai vrea să serveşti masa de prânz ?

-Dispari ! i-am aruncat o privire furioasă.

Şi-a înguistat ochii şi a pus mâinile în şolduri.

-Elena, am mai avut această discuţie mai devreme. Nu vei vorbi cu mine în acest mod.Ai înţeles ?

-Dispari ! am repetat enunţând cuvintele mai clar.

A trântit uşa.

După acest gest, un gol mi se răsucea prin stomac.Unde s-a dus ea ? Ce vrea să facă ? Ar obţine un medicament care să mă adoarmă din nou?

Mâinile îmi tremurau. Nu voiam să dorm foţată. Nu mi-a plăcut prima oară. Am avut coşmaruri toată noaptea şi nu m-am putut trezi.

Jenna are de gând să mă facă să dorm din nou.

Am fugit spre uşă şi am început să lovesc cu pumnii încleştaţi metalul.

-Jenna ! Jenna ! am ţipat.

M-am uitat pe fereastra mică din uşă şi am văzut-o alergând spre camera mea.Repede, a descuiat şi deschis.

-Ce este, Elena ? întrebarea ei a încercat să îi oprească respiraţia.

-Îmi pare rău ! Voi mânca, promit, voi mânca ! Doar nu mă pune la somn din nou. Nu ! te rog, te rog,nu! am început să o implor.

Jenna oftă şi îşi puse mâinile pe umerii mei împingându-mă înapoi în cameră.

-Elena, este prea devreme ca tu să dormi. Nu am de gând să îţi dau medicamentul în timpul zilei.

Ochii mei s-au deschis larg.

-Dar îmi vei da în seara asta ? Nu, nu, te rog, nu ! Lacrimile s-au prelins din ochii mei.

Jenna m-a condus în pat şi m-a învelit.

-Elena, a suspinat ea cu exasperare încercând să tragă cearceaful prins între degetele mele. Elena, e în regulă , opreşte-te din plâns. Suna ca atunci când ar fi zis-o unui copil.

-Nu, am continuat să plâng. Nu vreau să dorm.

Ea clătină din cap uşor.

-Elena, acesta este pur şi simplu un simptom al renunţării tale. Te panichezi fără motiv.

-Ce ?

A clătinat din cap.

-Simptomele includ modificări ale dispoziţiei, atacuri de panică, depresie. Sunt sigură că te confrunţi cu ele chiar acum.  Dar trebuie să îţi reamintesc că drogul îţi părăseşte corpul şi totul este foarte bine.

Un nou val de tristeţe m-a lovit şi am început să plâng din nou. Nu mă puteam controla.

-Nu este în regulă ! am suspinat apucând cearceaful. Nu mă simt bine, Jenna. Mă doare !

M-am întors spre ea şi am apucat-o de cămaşa albă.

-Jenna am nevoie să mă droghez. Te rog, te rog. Doar de data asta. Jur că nu o voi mai face din nou. Te rog, Jenna.

Mi-a strâns încheieturile mâinilor şi m-a forţat să le dau drumul hainelor ei.

-Nu. A fost tot ce a spus înainte de a părăsi camera.

M-am repezit la uşă şi am început să trag şi să mişc mânerul.

-Te rog, am ţipat şi lacrimi au început să îmi  curgă pe obraji.

Un tremur mi-a lovit picioarele şi m-am prăbuşit, proptindu-mi fruntea de uşa de metal rece.Am lăsat să iasă un alt strigăt, de data aceasta de frustrare.

Ziua 2

Ochii îmi erau roşii şi umflaţi când am privit tavanul.Cu o zi înainte am strigat destul de constant până în jurul miezului nopţii. Chiar înainte de ora 00:00 Jenna a intrat în camera mea cu doi paznici.

Când am văzut vârful strălucitor al acului în mâna ei, am  ţipat şi am aruncat cu tot ce am putut.L-am muşcat de braţ pe unul dintre gardieni şi celuilalt i-am dat un şut în boaşe înainte să mă ţină sub control.

Am rostit fiecare blestem pe care l-am ştiut, chiar  spunându-i Jennei că i-o trag în fund şi acul mi-a rămas prins în mână. Am adormit aproape  instantaneu.

Noaptea au avut loc coşmaruri la fel de dese ca în ziua precedentă numai că de data aceasta au fost mai rele.În loc de porţiuni de imagini ale părinţilor mei am avut scene lungi jucate în prezenţa mea.

Mama mea legată de un scaun de către un mascat. Tatăl meu culcat pe podeaua din bucătărie într-o baltă de sânge. Fratele meu băgat într-un dulap şi pălmuit peste faţă.

Când m-am trezit corpul meu era amorţit.Nu mai aveam voinţa de a trăi, cu atât mai puţin de a mă ridica din locul în care eram culcată.

Când Jenna a venit cu masa de prânz am ignorat totul şi am rămas acolo.

Corpul meu a continuat să se agite şi să tremure. Am închis ochii şi am aşteptat să se termine sau să mă omoare.

De două ori am simţit nevoia de a vomita, dar nu m-am clintit.

Ochii îmi erau arzători şi sudoarea se scurgea de-a lungul liniei părului meu indicând faptul că am febră. Nu i-am menţionat Jennei, nu am avut grijă suficientă.

Aşa mi-am petrecut întreaga zi, culcată acolo sperând că am să mor.

Era aproape seară când s-a întors cu cina.

-Elena a spus ea încetişor plimbându-se pe lângă marginea patului. Dragă, e timpul pentru cină. Nu ai mâncat nimic de trei zile.

-Nici nu am avut apă.Voi muri?

-Medicamentul asigură minimum de apă necesar corpului tău,a răspuns.

-Ei, bine, rahatm am murmurat pe un ton lipsit de viaţă.

A oftat.

-Am să las mâncarea aici şi când mă întorc aştept să nu o mai găsesc.Nu ne va plăcea să îţi punem tuburi de alimente.

A închis uşa zgomotos în urma ei.

Un val de greaţă m-a lovit din cauza alimentelor şi m-am dat înapoi înainte ca muşchii stomacului să se contracte.Am văzut o farfurie cu mai multe tipuri de carne .Alături, un castron mic de piure de cartofi, mazăre şi un pahar mare cu apă.

Cu ochii rotindu-se pe tavă am remarcat cuţitul de unt.

Gândul s-a format în mintea mea de îndată ce l-am văzut.

În prezent, nu am putut controla nimic în viaţa mea ,nici funcţiile corporale în mare parte.

Am sperat că soarta îşi va face treaba pentru mine, dar din moment ce nu se întâmplă am decis să grăbesc momentul.

Cu mâna slabă şi instabilă am luat cuţitul şi m-am mutat din colţul patului meu spre colţul camerei.

Nu a fost nicio ezitare în mintea mea sau în mişcările mele, am presat fierul rece pe încheietura mâinii cu toată forţa ce mi-am putut-o aduna.

La început o durere surdă se plimba prin braţul meu, apoi a devenit tot mai intensă, aproape ca o arsură.Lichidul gros şi roşu a ieşit la suprafaţă scurgându-se în partea de jos a braţului.

Ştiam că tăietura nu era suficientă şi nu cauza daune permanente, aşa că am repetat mişcarea pe braţul opus şi a dat acelaşi rezultat.

M-am zguduit, fie de la durere, fie de la tratament aşa că m-am aşezat înapoi faţă de perete privind ceea ce am făcut.

Am fost surprinsă să constat că, deşi eram pe moarte nu am simţit nimic. Nu eram speriată, nici fericită. Pur şi simplu eram.

Emoţiile au accelerat provocând pomparea rapidă a sângelui prin vene şi ca rezultat, şuvoia din răni.

Am privit cum topul s-a vopsit în roşu lângă tiv şi cum se prelingea pe pantalonii mei. Cearceaful din jurul taliei mele devenea colorat de asemenea.

Ochii mi-au devenit obosiţi şi am inhalat profund. Mi s-a făcut pielea de găină în timp ce un fior ascuţit mă străpungea.

Am auzit uşa. Am fost atât de concentrată pe fluxul roşu că am obosit.

Două mâini puternice s-au înfăşurat în jurul meu şi m-au tras din pat.

-Elena ! strigă Damon. Îmi mângâie obrazul în mod repetat cu mâna.

M-am uitat la el balansându-mă la pieptul lui, îndreptându-mi mâna în sus să mă poată examina repede.

M-a luat în braţe şi a ieşit din cameră strigând

-Jenna! Jenna!

Îmi odihneam capul pe partea superioară a braţului lui.

Damon era la fel de frumos dacă stai să te gândeşti.Era uimitor contrastul dintre părul său negru şi ochii albaştrii şi reci ca gheaţa.

A privit în jos.

-Elena, încearcă doar să atârni.

Am clipit în mod repetat după ce a aruncat cuvintele în jur.Atârnă pe ce ? Şi de ce ? Şi pentru cine ?

Aici nu era nimic pentru mine , şi sinceră cu mine însumi, dacă ar fi existat ceva nu am avut grijă suficientă pentru a căuta.

Am auzit paşi venind spre noi.

-Oh, Doamne. Jenna gemu când a ajuns la noi. Trebuie să o ducem la parter, la un medic.Haide !

M-a privit în timp ce o urma pe Jenna.

-Haide, iubire, rămâi cu noi. a şoptit încet.

Am zâmbit la el sperând că îl voi mângâia, să ştie că totul e bine.S-a citit în ochii lui puţin optimism, dar mai târziu mi-am dat seama că a interpretat greşit.Credea că vreau să rămân.

Am auzit cum uşile s-au deschis în mod repetat înainte de a fi dusă într-o cameră plină de lumini strălucitoare.

-Ce s-a întâmplat aici ? a zis vocea masculină.

-Două răni autoprovocate de cuţit pe fiecare încheietura mâinii, doi centimetri jumătate lungime, a răspuns Damon.

-Sunt extrem de profunde.

Erau adânci ? Am crezut că erau de mică adâncime de aceea am tăiat de două ori.Poate nu am perceput bine.

Mi-a luat o clipă să realizezi că totul în jurul meu era neclar, până la punctul de a fi de nerecunoscut şi viziunea mea a început să se estompeze. Vocile sunau mai departe şi toate durerile din corp s-au centrat pe cele două tăieturi.

"Elena", a spus cineva lângă mine, dar vocea nu am putut-o recunoaşte căci tonurile au început să-şi piardă coerenţa în auzul meu.

-Te rog Elena rezistă pentru o vreme!

Buzele îmi tremurau când am încercat să le spun să nu îşi facă griji dar sunetul mi-a rămas în gât.

"Elena!" vocea a strigat din nou. "Elena, te rog!"

Numele meu a fost ultimul sunet, apoi totul s-a decolorat şi a devenit negru.