Ziua 3
Îndată ce am auzit ţiuitul monitorului cardiac al spitalului, am ştiut că am dat greş.
Se părea că nu pot face nimic cum trebuie. Nici măcar să mă ucid în mod corespunzător.
Am deschis ochii nesigură şi am văzut ceea ce mă aşteptam să văd - o mică, pală, simplu decorată cameră de spital. Stăteam într-un pat incomod, cu spatele uşor înclinat, deci nu eram chiar culcată. M-am uitat în jos şi am văzut că purtam un halat standard cu albastru şi alb. O pătură matlasată era trasă pâna la subsuoara mea şi braţele mi se odihneau în poală. Ambele încheieturi erau înfăşurate într-un strat gros de tifon alb.
Am întors capul în acea parte şi inima mea a fluturat- un sunet remarcat de către monitor.Damon era aşezat într-un fotoliu albastru, cu capul pe spate sprijinit de perete şi dormea.
Uşa s-a deschis brusc şi aproape am gemut când am văzut că era Jenna. Ochii ei erau asprii şi buzele îi erau strânse într-o linie dreaptă, dar se uita direct la mine.
A mers pe partea mea şi a verificat perfuzia.Nici nu am realizat că era conectată de braţul meu.
-Ce e asta ? am întrebat observând că vocea mea era groasă şi obosită.
-Te va ajuta cu durerea, a răspuns ea categoric.
-În ce spital sunt ? şi de ce nu este o asistentă la verificarea medicamentului ? Sinceră să fiu nu voiam să fiu în jurul Jennei în acest moment.
- Eşti încă la centrul de reabilitare. Această facilitate este în întregime pregătită să se ocupe de .... Făcu o pauză pentru a căuta cuvântul corect de utilizare. ... Rezidenţi, spuse ea dintr-o dată. Ca tine.
Am auzit un căscat în dreapta şi mi-am întors capul spre a-l vedea pe Damon întinzându-se. S-a ridicat puţin să stea mai drept încât am auzit mici pocnituri ale coloanei sale vertebrale. În cele din urmă a privit spre Jenna şi spre mine şi buzele lui au căzut într-o încruntare adâncă.
-Eşti trează, a spus el cu o voce solemnă.
Am dat din cap şi am deschis gura să răspund, dar Jenna m-a întrerupt.
-Detectiv Salvatore, acum că sunteţi treji am să vă rog să-i explicaţi noile norme. Mă întorc pentru a o verifica.
A ieşit din cameră, închizând uşa în spatele ei.
Tăcerea a crescut incomod. Deşi patul era înclinat, nu era suficient de confortabil. În mod normal, ar fi trebuit să existe un mod de a-l controla de la distanţă. Mi-am aplecat capul la stânga, să văd dacă acel controller este agăţat de ceva şi cum am făcut, că acul din braţul meu, prins sub piele s-a smuls. Am strigat de durere şi mi-am îndreptat repede poziţia corpului.
Damon a fost lângă mine aproape instantaneu, a aşezat acul înapoi în jos şi l-a ataşat tubului. Apoi a preluat controllerul suspendat la distanţă şi a apăsat butonul de sus.
Când patul a fost îndreptat complet, Damon a renunţat la controller şi a mers înapoi la locul său.
M-am uitat la braţ. Când tăcerea a devenit prea mare am decis să o rup.
-Ce reguli noi? a fost întrebarea cu care am ales să încep.
El a oftat şi s-a uitat la mine. Ochii lui emanau durere.Sunt sigur că trebuia să fie un sentiment de ruşine traversându-mi corpul.
-De ce? întrebă el încet.
-De ce ce?
-Ai acţionat prost, Elena. De ce ai facut asta?.
Tonul lui m-a infuriat şi m-am răstit înapoi la el.
Pentru că tu m-ai adus în acest loc.
De îndată ce am spus cuvântul "tu", durerea în ochii lui a devenit mai intensă şi mi-a fost greu căci era o lovitură pentru el. În nici unul dintre aceste lucruri nu a fost într-adevăr vina lui Damon, dar eu, de asemenea, nu am vrut să recunosc.
A clătinat din cap uşor.
-Acest lucru nu are nimic de-a face cu mine, Elena.
L-am privit şi mi-am închipuit că nici el nu crede în întregime această declaraţie.
-Aş mai fi aici, în această situaţie dacă tu nu m-ai fi adus, Damon?
Ochii lui au devenit uşor mai duri.
-Ai fi fost moartă.
Am vorbit mai mult prin intermediul scrâşnitului din dinţi.
S-a aplecat în faţă şi şi-a cuprins faţa în palme sprijinindu-şi coatele pe genunchi.
-Elena, nu înţeleg...Încerc, zău că încerc, dar nu reuşesc.
Când m-a privit din nou am simţit că mi se frânge inima căci în ochi îi străluceau lacrimi.
-Încerc să te ajut. Fac tot ce îmi stă în putere să te ajut, iar tu încerci să te omori.Fă-mă să înţeleg. Nu vreau să trec prin asta din nou.
-Din nou ? am întrebat.
A oftat şi a lăsat scaunul pe spate.
-Katherine s-a sinucis. Am găsit-o într- cadă plină de sânge cu două tăieturi pe ambele braţe.
O lacrimă fină i se rostogolea pe obraz şi pieptul meu se strânse. Privirea îi era de nepătruns.
-Am ajuns în camera ta şi am găsit... a fost un coşmar, Elena.Fiecare vis despre Katherine mă bântuie. Aşa a fost. Sânge peste tot, ca în noaptea în care am dat de Katherine.
O imagine neaşteptată a tatălui meu mi-a apărut în minte.Ştiu foarte bine cum pe baza unui lucru simplu, ca şi sângele, se poate centra fiecare coşmar.
Mi-am căutat în minte ceva, orice , poate pentru a-l face să se simtă mai bine dar nu am putut găsi nimic.Răspunsul meu a sunat cam aşa :
-Îmi pare rău.
Şi-a înclinat capul.
-Îţi pare rău ? Auzeam cum furia curge în tonul său. Îţi pare rău pentru ce ? Pentru că ai fost o idioată ? Pentru că ai încercat să te sinucizi ?
-Nu , am replicat repede.Nu pentru aia. Ce am făcut nu pot da înapoi.Îmi pare rău căci te-am făcut să te simţi cum te simţi acum.
Damon s-a ridicat brusc şi s-a apropiat de mine.S-a aşezat pe marginea patului şi mi-a cuprins faţa în palma lui.
Ţiuitul monitorului m-a făcut să îmi doresc să mă pot controla.
-De ce dracu nu îţi vezi potenţialul ? Ochii lui s-au mărit vizibil încercând să susţină privirea mea.
-Damon, eu nu...
M-a întrerupt.
-Încetează! Ai potenţial, Elena ! Mai mult decât oricine am întâlnit până acum ! Am simţit cum mâinile îi tremură pe obrajii mei. Încearcă să te faci bine şi vei realiza lucruri măreţe !
-Damon, lasă-mă !
-Te rog, Elena. Fă-te bine.
-Lasă-mă în pace, am repetat.
S-a dat la o parte. Ţiuitul monitorului a crescut din nou în intensitate şi-mi bubuia tare în urechi. M-a cuprins un acces de furie am rupt conexiunea de pe braţ lăsând în urmă un zgomot redus şi o linie plată.
Faţa lui Damon era palidă sub părul întunecat şi a privit ... trist.
Am apucat pătura matlasată de un colţ şi am îndepăratat-o uşor.
-Deci, care sunt noile reguli? l-am întrebat, dorind cu disperare să schimbe subiectul.
Într-adevăr, nu ştiam ce reguli mi-ar fi putut impune având în vedere că ar putea fi ceva mai rău decât este deja.În prima zi Jenna mi-a menţionat faptul că unor rezidenţi le-a fost permis să se plimbe în afara incintei, să efectueze apeluri telefonice.Mi-a zis asta doar ca să mă convingă să iau micul dejun.
Damon şi-a schimbat poziţia în scaun înainte de a vorbi :
-Nu ai voie să suni nicăieri, să primeşti vizitatori.Singura persoană ce are voie să te vadă sunt eu pentru că sunt responsabil de dosarul tău de la staţia de...Pentru moment spaţiul va fi limitat la camera ta, iar dacă e nevoie să mergi la toaletă, o vei chema pe Jenna şi te va însoţi.
-Să mă însoţească? am zis dezgustată.
A înclinat din cap.
-Pe lângă asta 24 de ore de supraveghere.
Ochii mi s-au mărit considerabil şi maxilarul a cedat slăbit.
-Ce înseamnă asta ?
-Cineva te va supraveghea în fiecare minut al zilei.
Ce ?! am replicat uimită.
-Pentru a ne asigura că nu mai încerci vreo cascadorie ca cea de mai devreme, a continuat el. O dată pe zi vei avea şedinţă cu terapeutul . Te sfătuiesc să îţi ocupi timpul în mod productiv cu acesta.
Am clătinat din cap uşor.
-Damon, nu vreau să fac acest lucru. Am simţit căldura reflectându-mi-se în faţă şi înţepături ca lacrimile în ochi la auzul "terapeutului".
-N-ai de ales.
Nu eram pregătită să văd un astfel de terapeut.Ar fi însemnat să răscolesc prin vechile amintiri, amintiri răspunzătoare de coşmauri teribile.
-Elena, cum te simţi acum? întrebă el brusc.
-Enervată. Chiar nu vreau să fac asta. În mintea mea au început să circule metode prin care să scap de şedinţă.
-Nu, vreau să spun... Cum se simte corpul tău...
-Să fiu complet sinceră, nu chiar de rahat.Sunt sigură că acest medicament ce pompează prin mine are de-a face cu acestea.
-Dar nu portretizezi niciun semn al "retragerii ".Realizezi asta?
Avea dreptate.Nu tremuram, nu mă durea capul, nu resimţeam greaţă.Singurul lucru pe care-l simţeam era zvâcnirea surdă ce îmi traversa braţul oprindu-se în jurul încheieturii.
Era...diferit.
Unmic zâmbet a arcuit marginile buzelor sale.
-Simptomele importante sunt între 24 şi 72 de ore.Unele pot persita, dar în mare parte ai trecut peste.Niciodată nu ai fost aşa de departe.Acum, depinde doar de tine,Elena.Poţi s-o faci!Mai mult decât nu vrei,poţi!Trebuie să încerci.
Am oftat.
-Damon, încă nu înţeleg.
-Ce anume?
-De ce eşti aici...Nu înţeleg de ce încerci atât de mult.Vreau să spun, ştiu că semăn cu fosta ta iubită dar...mi-am ferit privirea.De ce simt că e ceva mai mult de atât?
L-am auzit inspirând profund.
-Nu ştiu, a răspuns el. Eu chiar nu înţeleg, fiindcă mă întalnesc cu fetele ca tine tot timpul, e parte din munca mea.Dar întodeauna ai contat mai mult.În noaptea în care te-am găsit pe alee s-a declanşat...ceva.Sentimentul ăsta devine acut.
M-am uitat la el şi am observat cât era de abătut.Sunt sigură că a admis că e uşor inconfortabil.
Am dat uşor din cap.
-Bine, a fost răspunsul meu.
Am realizat că era timpul să nu-l mai îndepărtez pe Damon.Dacă el era convins că mă pot face bine, era posibil.
Ultimul lucru pe care îl puteam face era să încerc.
Ziua 8
Îmi era permis să mă întorc în camera mea de la Centrul de Reabilitare încă din ziua a 6a.Sincer, mi-ar fi plăcut să rămân în salonul spitalului.
Am fost mutată într-o încăpere în care la fiecare colţ erau instalate camere de luat vederi.
A fost înnebunitor. Nu a contat ce am făcut, că am dormit sau mi-am schimbat hainele, m-au urmărit.
Jenna a fost la fel de rea.De fiecare dată când mi-a adus masa, a stat acolo până am terminat de mâncat.Când m-am dus la baie, la fel.
Braţele mele s-au vindecat frumos. Jenna a venit şi mi-a schimbat bandajul la fiecare 2 ore.
Simptomele au revenit încet-încet cu dureri uşoare de cap şi lipsa apetitului.Din momentul în care m-am întors în cameră n-am mai observat niciun semn gen frison.Nimic. Am fost recunoscătoare pentru acest lucru.
Damon n-a mai venit să mă viziteze .Jenna a auzit lucruri puţin cam nebuneşti despre cele întâmplate la secţie cum că Vickie nu a fost singura victimă a acelui tip.A fost ocupat lucrând din greu la caz, dar în fiecare dimineaţă suna să vadă cum mă simt.
Astăzi am decis să nu fac nimic.Nu m-au preocupat nici camerele de luat vederi stând pur şi simplu culcată acolo.
Aşa cum stăteam şi priveam în sus, conturând cu privirea modelele şi texturile tavanului, uşa s-a deschis.
M-am ridicat şi Jenna a intrat în cameră.M-am uitat la ceasul deşteptător.
-Elena, a început ea. Astăzi ai prima şedinţă de terapie cu Miss Bennett.
Inima mi s-a scufundat ca-ntr-un abis.
-Ăăă, eu sunt cu adevărat nepregătită.
-Nu ai de ales, a oftat Jenna.Poţi veni de bună voie sau pot chema ajutor.
Am blestemat în şoaptă şi m-am strecurat afară din pat.Cedez...
Jenna m-a condus până la etajul al doilea unde am văzut un birou viu colorat.Două fotolii galbene în centrul camerei...O femeie drăguţă cu părul întunecat şi uşor vălurit stătea pe unul dintre scaune zâmbind.
-Bună Elena, m-a salutat ea. Nu părea să fie cu mai mult în vârstă decât eram eu.
Cu un oftat greu Jenna m-a strâns de mână trimiţându-mă înăuntru.
-Te voi anunţa când termin aici, îi şopti femeia.
A dat din cap şi a închis uşa.
S-a întors spre mine şi înainte de a vorbi am întrerupt-o:
-Miss Bennet...am zis amintindu-mi numele ei din clipa în care am auzit-o pe Jenna pronunţându-l,nu vreau să fiu aici.Să n-aveţi aşteptări de la mine.
Zâmbetul ei era de neclintit.
-În primul rând, Elena, îmi poţi spune Boonie, nu Miss Bennett.În al doilea rând, nimeni nu vrea să fie aici.Acest loc este menit să se ocupe de lucruri despre care nimeni nu vrea să vorbească.Şi nu am nicio aşteptare de la tine.
Mi-am încrucişat braţele la piept dând doar o dată din cap.
-Bine.
Ok, nu mi-a plăcut mereu să fiu aşa defensivă dar a fost singurul mod de a învăţa să supravieţuiesc.
-Deci, a spus ea, despre ce ai vrea să vorbeşti, Elena ?
Am scăpat un chicot lipsit de umor.
-Dacă aşteptaţi ca eu să vorbesc, vom sta aici toată ziua.
Am auzit zgârietura stiloului ei pe hârtie.După câteva minute a terminat de scris.M-a privit cu un zâmbet la fel de prietenos.
-Văd că ai stat aici 8 zile.Să începem cu asta. Cum merg lucrurile aici?
-Serios? Sunt sigură că ştii ce s-a întâmplat.
A chicotit un pic.
-Ei bine, da. Am citit din fişierul tău dar vreau să ştiu cum merg lucrurile din perspectiva ta.
-Sunt probabil, la fel cum sunt şi din perspectiva ta, am răspuns categoric.Sunt sigură că aceste fişiere spun că lucrurile merg ca dracu.Pot decât aproba.
-Bine, bine. De ce sunt lucrurile "de rahat"?Cuvântul sunase ciudat ieşit de pe buzele ei.
Am oftat.
-Păi...să vedem.Am ajuns de mai bine de o săptămână.Am fost abordată de un detectiv şi am avut un atac de apoplexie.Mi-am tăiat venele cu un cuţit nenorocit. Hmm, mă întreb ce rahat însemnă asta.
Ea a zâmbit şi a început să scrie din nou.
-De ce ai aterizat aici?
-Sunt o drogată. Următoarea întrebare ?...
A chicotit din nou.
-Nu, sunt conştienţă de dependenţa ta, dar ce se ascunde în spate?A aşezat hârtia pe masă şi s-a uitat în jos. Ce te-a făcut să consumi droguri?
Mi-am îngustat ochii.
-Se pare că e distractiv.
-Elena, există întotdeauna ceva ce sporeşte necesitatea de a consuma aceste substanţe.De obicei, oamenii fug de ceva, de un lucru neplăcut, de trecut.În cazul tău care a fost?
Întrebările ăsteia au început să mă enerveze.
- Nici unul.
-Nu trebuie să mă minţi, zâmbi aplecându-se în faţă cu mâinile împreunate.Scopul meu unic este acela de a te ajuta.Pentru a-ţi permite să descoperi de ce drogul a intrat în viaţa ta şi cum îl poţi ţine departe.
-Ce se întâmplă dacă nu îl ţin departe?am întrebat. După 30 de zile sunt liberă să plec.
Un zâmbet obraznic i-a aprins buzele.
-Vom afla cum te simţi în 22 de zile.Am rămas în tăcere înainte ca ea să vorbească din nou.Deci, din moment ce nu putem vorbi despre cum merg lucrurile acum sau de ce eşti aici, hai să vorbim despre tine, Elena.
- Ce vrei să ştii?
Ea ridică din umeri.
-Să începem cu lucrurile de bază.Unde ai crescut?
-Aici.
A dat din cap să se şi începu să scrie din nou.
-Îţi place în Mystic Falls?Rânji. Este frumos, nu-i aşa? Şi locuieşti cu cei din familie?
Atitudinea ei mă enerva.
-Nu.
-Mhm.Unde locuiesc ei?
Mi-am încordat pumnul. Nu aveam să ajungem aici.
-Nu.
Am suprimat nevoia de a ţipa.În schimb, m-am ridicat şi am păşit spre uşă."Ne vedem data viitoare,Boonie!"Numele ei mi-a scăpat dintre buze pe un ton amar.
-Stai,stai,stai. Îmi cer scuze pentru orice am spus.Te rog, ia un loc şi rămâi un pic mai mult.
-Nu mă atinge, am scuipat fixând-o cu răceală.M-am întors lăsând în urmă un zgomot de uşi trântite.
Am luat-o la goană pe hol . Când m-am apropiat de lift, cineva era deja acolo.Boonie trebuia să o fi sunat în clipa în care am plecat.
-Ai terminat?a întrebat Jenna ţinând cu o mâna uşa întredeschisă.
-Du-te dracului! am bolborosit păşind în interior.Mi-am pliat braţele la piept uitându-mă în jos.
După toate acestea,nu cred că eram în stare să tot încerc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu